|
Poate că ar fi fost mai bine ca Madeleine Albright, secretarul de stat al SUA între 1997 și 2001, să nu se fi apucat niciodată de politică și să-și fi continuat cariera de vânzător de... sutiene. Aceea, care a fost principalul artizan și adept al bombardării Iugoslaviei, a declarat în 2005 că îi pare foarte rău pentru sârbi , regretând faptul că nu va mai putea veni niciodată la Belgrad. L-a urât pe Miloșevici și această ură a extins-o peste un întreg popor. Greu de înțeles. Niciunul dintre politicienii implicați în criza kosovită nu a ținut atât de fățiș partea albanezilor și nu a pledat cu mai multă îndârjire cauza albaneză, decât doamna Albright. De neînțeles pentru cineva care a copilărit la Belgrad și care vorbea cândva sârba. Prima femeie secretar de stat din istoria Statelor Unite se situa astfel la polul opus față de tatăl ei, atașat de presă și apoi ambasador în Iugoslavia, care iubea atât de mult sârbii, încât spunea că, dacă nu era ceh, i-ar fi plăcut să fie sârb. Nimeni nu se aștepta, nici măcar sârbii, ca în condițiile de la Rambouillet d-na Albright să sprijine partea sârbă, dar nutreau speranța ca doamna, care a trăit trei ani la Belgrad, să fie obiectivă și să contribuie sincer la găsirea unui compromis. Nici pe departe n-a fost așa.
Acum, la zece ani distanță, perioada dinaintea bombardării Iugoslaviei este mai ușor de analizat. De la bun început abordarea crizei de către marile puteri era greșită. Se știe că negocierile au eșuat, iar SUA au contribuit semnificativ la acest eșec. Ce nu se știe însă sunt detaliile care au dus la acest eșec.
La mijlocul lui februarie 1999, a început la Rambouillet, un castel medieval francez încărcat de istorie, o conferință privind situația din Kosovo la care au participat occidentalii și rușii ca mediatori, sârbii care erau dispuși să ofere totul în afară de independență și albanezii care veniseră cu un singur scop: obținerea independenței.
La Rambouillet s-a jucat, astfel, cea mai mare farsă diplomatică și politică a ultimului deceniu din secolul trecut. Scenariul a fost simplu și necesar, iar eșecul previzibil. Era nevoie să se arate lumii întregi și să o convingă că cei care nu doreau pacea erau sârbii, că aceștia nu se comportă civilizat cu minoritatea albaneză care lupta "civilizat" pentru a se separa de Serbia prin toate mijloacele. Negocierile de la Rambouillet erau o etapă indispensabilă pentru ceea ce era programat cu câțiva ani mai devreme.
După 17 zile, celor două delegații, care "au negociat" fără a se întâlni față-n față, li s-a prezentat un acord. Actul avea de fapt două părți distincte, una politică și una militară. În fiecare dintre acestea exista cel puțin o clauză care, în opinia tuturor analiștilor, nu avea cum să fie acceptată de Serbia. O știau și americanii, și rușii, și sârbii și albanezii. "Piesa" trebuia jucată însă până la actul final. În acordul politic era prevăzut că, după trei ani de interimat, statutul provinciei Kosovo va fi decis printr-un referendum, ceea ce însemna practic secesiune și obținerea independenței. În partea militară se cerea ca suveranitatea națională a Iugoslaviei să treacă sub tutela NATO. Trupele aliate urmau să aibă dreptul de liberă mișcare inclusiv cazare, organizare de aplicații și instruire, pe întregul teritoriu iugoslav, nu numai în Kosovo. Cu alte cuvinte, Serbia pierdea totul, iar albanezilor kosovari li se promitea independența peste trei ani. Era evident că Serbia nu putea accepta astfel de condiții. Cinstit vorbind, niciun stat din lume nu le-ar fi acceptat. În ciuda presiunilor exercitate de secretarul de stat american, sârbii au refuzat să semneze acordul. Nu au cedat nici amenințărilor deschise ale d-nei Albright cu bombardarea Iugoslaviei de către NATO, deși știau că pericolul era real. Era cunoscut faptul că raportul de forțe în cazul unui război între NATO și Iugoslavia era de 600 la 1. Atunci s-a hotărât întreruperea negocierilor și reluarea acestora pe 15 martie la Paris. Aceleași condiții, același rezultat. Nouă zile mai târziu a fost triumful forței asupra dreptului, primele bombe cădeau pe teritoriul Iugoslaviei.
Unii susțin că, indiferent de ce decidea Serbia la Rambouillet, aceasta urma să fie bombardată și că intervența militară era inevitabilă. Planurile erau de mult făcute, lipsea doar un motiv plauzibil. După un scenariu izbitor de asemănător cu cel din Bosnia s-a procedat și în cazul Kosovo. Să ne amintim că în 1995 NATO a bombardat timp de două săptămâni pozițiile armatei sârbilor bosniaci de lângă Sarajevo și Gorazde. Motivul oficial al declanșării operațiunii "Deliberate Force" era explozia unui obuz de 120 mm care a ucis 39 de civili și a rănit alți 90 în piața Markale din Sarajevo. Câteva zile mai târziu, un raport al forțelor ONU concluziona: "Obuzul lansat în 28 august în piața Markale nu a fost lansat de sârbi". Cu toate că, ancheta experților în balistică ai "căștilor albastre" a dovedit că era imposibil ca obuzul căzut în acea piață să fi fost tras de pe pozițiile sârbe,acest lucru numai conta. Mașinăria de război era pornită.
Va urma...
25/04/2008
|
